Unicat Multiplu

Proiectul Unicat Multiplu

Întreaga activitate artistică gravitează în jurul purei observaţii a realităţii. Dar pentru a capta tot ceea ce realitatea îmi comunică drept relevant din punct de vedere artistic, fotografia vine în ajutorul meu şi devine extensia ideii. Proiectul Unicat Multiplu e proiectul perpetuu al însemnărilor vizuale, inepuizabile. În acest aşa-zis proiect am introdus interpretări ale realităţii mele, redate în diferite medii grafice şi care în majoritatea cazurilor au la bază fotografia şi extensiile ei. Nu am vrut sa exclud excepţiile, lucrările pur imaginative, din acest proiect, şi nici nu am optat pentru o ordonare categorială a lor, considerând poziţionarea aleatorie binevenită şi sugestivă pentru un eventual şi neconvenţional studiu comparativ.

Advertisements

360º în jurul fotografului

Proiectul 360º în jurul fotografului

Ca majoritatea lucrărilor prezentate şi acest proiect a necesitat o perioadă îndelungată de incubaţie. Pe Lucian l-am cunoscut foarte devreme, ne-am împrietenit şi am crescut împreună. Întâmplător, dar într-un demers constant, Lucian devine fotograf amator. Proiectul are ca punct de plecare un moment comun, în care ne aflam pregătiţi pentru a fotografia un eveniment natural, şi în care m-am decis să abandonez scopul iniţial pentru a executa o serie de fotografii ce vizau fotograful în mod particular şi fotografiatul ca practică în genere, întorcând astfel obiectivul asupra lui însuşi. Am meditat astfel asupra faptului că fotografia ca şi meserie documentează orice subiect fără ca să devină ea însăşi obiect de studiu. Mi s-a părut interesant să cercetez un proces ascuns de propria sa natură şi să descopăr un demers fotografic şi nu un rezultat. Totuşi, n-am dorit să rămân în sfera pur documentară şi de aceea am optat să nu schimb subiectul, respectiv fotograful, pe care l-am surprins şi-n afara programului, încercând să schiţez un portret sufletesc, psihologic, revelat prin deciziile şi poziţionarea sa faţă de mediul fotografic. Fizicul acestuia fiind foarte expresiv, puternic personalizat, aproape doi metri înălţime, şi asortat unui caracter pe măsură, am încercat o metamorfozare şi transpunere din filozofie în domeniul vizual a personajului Zacharias Lichter, a lui Matei Călinescu, prezenţa căruia m-a însoţit precum o muză pe durata proiectului, provocându-mă să fac conexiuni şi paralele imagistice între cei doi amatori.

Turiştii

Proiectul Turiştii

Am vrut să realizez un proiect în care nu Veneţia sau oricare alt oraş turistic, să fie în centrul atenţiei ca obiect de studiu, ci însăşi turişti veniţi în oraşele respective, printre care mă număram la momentul realizării proiectului. Oraşul turistic întruneşte obiective de interes major, minor şi spaţii de tranzit. Timpul petrecut de turist între vizitarea locaţiilor celebre este destul de îndelungat şi este folosit de turist pentru a se odihni, hrăni, întâlni, a se plimba aiurea, a face cumpărături şi a se informa despre locaţiile vizitate sau care urmează să fie vizitate. Felul în care îşi petrece ziua un turist nu se deosebeşte in extremis de cel al localnicilor, şi totuşi există ceva care-l face atât de diferit, colat aproape, în spaţiul respectiv. În proiectul Turiştii am încercat să găsesc momente, posturi, caracteristici ale turiştilor, ipostaze care le conferă acea statură aparte, ceva între străini, pasageri, vizitatori şi oaspeţi. Categoriile în care aceştia se încadrează sunt diverse şi variază de la turişti de plăcere, de vocaţie, de ocazie şi până la turişti de nevoie. Fiecare cu traseul lui şi cu intersecţiile comune pe care denumirea generică de turişti le-o impune. Una din acţiunile care-i diferenţiază evident de cei ai locului, este aceea de informare. În acest proiect am vrut să mă concentrez şi să focalizez asupra acestei categorii sociale în diversele momente de oprire din traseul turistic şi să încadrez, ca într-o oglindă a propriilor etape turistice, aceste pauze în demersul meu artistic. Un demers introspectiv ce chestionează reacţii tipice şi primeşte răspunsuri plastice la întrebări sociale.

Exerciţiu de credinţă

Proiectul Exerciţiu de credinţă

Cuvântul, fraza pentru a putea fi păstrată nemodificată este transpusă în litere, iar literele nu sunt altceva decât grafisme semnificante. Aşa cum textul suferă, în pofida transpuneri fonetice, la nivel conceptual, o modificare interpretativă, şi grafismele, respectiv literele din care sunt compuse textele, chiar dacă au fost create pentru dorinţa unei comunicări şi memorii obiective şi ordonate a datelor, pot fi supuse, estetic vorbind, la deformări multiple care le aruncă în subiectiv, conferindu-le valenţe diferite scopului lor. Oricât ar fi de maltratat vizual un text şi de ilizibil, inevitabil se va naşte un conflict între încercarea spectatorului de a percepe compoziţia ca pe o formă separată de mesaj şi tendinţa de descifrare a conţinutului textual. Ne este aproape imposibil să facem abstracţie de încărcătura semantică a literelor şi de a privi o formă compusă din ele ca pe ceva independent vorbirii, autoreferenţial prin însăşi plastica sa. În proiectul Exerciţiu de credinţă, am redat la un nivel existenţial, un joc prin care copiii „primeau” un răspuns la o întrebare serioasă, rupând petalele unei flori. Lucrarea este compusă din patru întrebări-răspunsuri, dispuse şi repetate fiecare în patru registre cu laturi egale. Am considerat necesară o simetrie a formelor care înscriu textele pentru a evidenţia ritmul fiecărui gând expus. În prima etapă a proiectului în afara literelor nu există nici o altă formă grafică, marginile compoziţiei fiind delimitate de poziţia cuvintelor. Întrebările sunt sintetice, ontologice, iar răspunsurile strict la obiect, alternează între negativ şi afirmativ. Prima întrebare, Ajunge? nu se referă doar la un personaj aşteptat, ci la toată gama dorinţelor, de la obiecte la acţiuni. A doua întrebare, Sună?, întruchipează aşteptarea şi nerăbdarea care devine insuportabilă în cea de-a treia întrebare: Mă iubeşte? Ritmul în care sunt dispuse fiecare afirmaţie se accelerează de la una la alta, culminând cu cea de-a treia, care devine aparent ilizibilă. În cel de-al patrulea registru găsim o întrebare cheie pentru care ritmul scade mult sub punctul de pornire, subliniind importanţa nebănuită a jocului şi terminând ultimul paragraf prin afirmaţia Există. Partea a doua a proiectului confruntă conţinutul cu forma. Conflictul are la bază erorile programului tehnic apărute în execuţia fizică, propriu-zisă a ideii. Am exploatat imperfecţiunile serigrafiei, în detrimentul lizibilităţii conceptuale şi în favoarea expresivităţii formale, atât prin neglijarea traseului specific tehnicii, cât şi prin recompunerea textelor cu inflexiuni aleatorii, nefiind cu putinţă şi nici nu consider necesar, cel puţin în proiectul de faţă, stabilirea unei delimitări stricte între premeditare şi incident.

Direcţii

Proiectul Direcţii

Proiectul îşi propune sub forma unei instalaţii plasată în centrul oraşului Sibiu în cadrul festivalului La Strada o reevaluare a nostalgiilor unei societăţi aflate într-o continuă mişcare şi goană după altceva. Instalaţia este formată din trei stâlpi de circulaţie, fiecare purtând direcţiile unor coordonate diferite în conţinut dar asemănătoare în mesaj. Primul stâlp conţine şapte indicatoare, dintre care şase indică diverse capitale şi numărul de kilometri fictivi până la atingerea lor, iar cel de-al şaptelea indică Raiul şi un număr precis de ore, minute şi secunde rămase până la el. Al doilea stâlp conţine patru indicatoare dispuse în cruce, fiecare urmând unul din cele patru puncte cardinale, şi având inscripţionată fiecare în altă limbă titlul cărţii lui Milan Kundera Viaţa e în altă parte. Am creat astfel un conflict între direcţia semnului şi negaţia acesteia de către mesaj, zădărnicind totodată căutarea unui mai bine întotdeauna proiectat în depărtare şi într-o direcţie contrară căutării. Ultimul stâlp atrage atenţia asupra sinelui, concluzionând cumva un demers început în primele două şi este format din trei indicatoare dintre care pe două se află un nume masculin şi altul feminin precum şi distanţa la care s-ar afla persoanele respective în mod simbolic. Cel de-al treilea semn poartă pronumele Eu şi în pofida distanţei scurte la care se poate afla, ţinteşte spre o distanţă interioară, nemăsurabilă topologic.

Proiectul Vedere întreită

A vedea, pentru fotograful Edward Steichen, comportă realmente o doză de obsesie. El a petrecut o vară întreagă fotografiind pere, probabil căutând să rezolve o problemă estetică, de compoziţie, de concept sau de formulare. O astfel de curiozitate şi perseverenţă transformă simplul act al vederii, din înregistrarea pe retină, într-o activitate laborioasă, specifică acelui ochi preocupat, antrenat, poate şi obsedat, sau neînţeles, parcă asemănându-se cu tipul artistului descris de însuşi Michelangelo: „Aş îndrăzni să afirm că un om nu poate atinge desăvîrşirea dacă îi mulţumeşte pe ignoranţi, iar nu pe cunoscătorii propriului său meşteşug, şi dacă nu este «ciudat» sau «aparte» sau oricum vreţi să-i spuneţi.” [1] Problema spaţiului de locuit într-un mod armonios şi în deplină concordanţă cu natura, a rămas pentru mine una de actualitate, de obsesie – dacă vreţi –, fie că este vorba despre oraş sau sat. „Locuinţa, la fel ca şi corpul, este un microcosmos, un loc de comuniune religioasă, centru al universului. Corpul, ca şi cosmosul, este „o stare”, un sistem de condiţionări asumat. Omologarea se face între corp şi ritual. De aceea, atunci când omul se desprinde de ritual, de tradiţie, pierde legătura cu spaţiul locuibil, cu universul în cele din urmă. Orice locuinţă în care te-ai «instalat» echivalează cu o stare existenţială pe care ţi-ai însuşit-o.”[2] În proiectul Vedere întreită cercetările mele au continuat să dezbată, introspectând şi dezvoltând tema abordată în proiectul Amprenta. Personajul fără chip, de o corporalitate mai mult sugerată decât definită, administrator din umbră al unui univers impunător, misterios şi instabil, prinde un contur imponderal în prezenţa celor trei personaje, întrezărite printr-o fereastră deschisă în proximitatea celui care veghează, cu spatele, către lume. Cei trei chiar dacă sunt redaţi într-un cadru de iarnă târzie, atmosfera care-i înconjoară este luminoasă, în contrast cu universul întunecat şi omogen care învăluie fereastra. Peisajul ar apărea mai decupat dacă nu ar fi reprezentat în vreme de iarnă, asortându-se astfel cu sobrietatea fundalului. În partea superioară a lucrării, universul palpită, freamătă, se contorsionează, formele apărute astfel încercând să facă o sinteză şi o conexiune între nebuloasele cosmice şi acoperişurile organice ale locuinţelor din munţii Apuseni, abordând din nou, sub aspecte ideatice şi plastice distincte, problematica micro şi macro cosmosului.


[1] Artists on Art, editori Robert Goldwater şi Marco Treves, Pantheon Books, New York, 1945, p. 67, apud Nathan Knobler, Dialogul Vizual. O introducere în aprecierea artei, Vol. II, traducere de Sorin Mărculescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1983, p. 165.

[2] Costion Nicolescu, Spre o culturã liturgicã, prefaţă de Theodor Baconsky, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 70.

Amprenta

Proiectul Amprenta

Amprenta este tot ceea ce impregnează mediul uman, şi aproape a devenit un echivalent al semnului şi al umanităţii în general. Fără să vrem, lăsăm amprente şi avem poziţii contradictorii faţă de ele. Amprenta este lăsată conştient sau inconştient, ea imprimă şi exprimă. Sub spectrul amprentei stau acţiunile noastre dar mai ales cele care intră pe teritoriul artei, un teritoriu din ce în ce mai vast şi mai greu de împrejmuit. Cu toate că amprenta este inseparabil legată de cel căreia îi aparţine, ea poate fi lăsată şi de plural nu doar de singular, respectiv de o societate şi nu numai de individ. Aşadar, amprenta se poate asocia microcosmosului dar şi macrocosmosului. În proiectul Amprenta am vrut să chestionez primatul colectivului asupra unicatului. Deşi amprenta se imprimă dinspre particular spre general, se ajunge deseori la situaţia în care unul îşi pierde unicitatea şi amprenta, tocmai din cauza unei desprinderi de context, de general. Generalul ajunge, fără a fi creator, un purtător şi ocrotitor de specific. Amprenta se naşte singură, dar după chipul omului, trebuie să crească şi să rămână într-un climat propriu, favorabil. În acest proiect am combinat două amprente distincte ca provenienţă, dar unite topologic şi semantic. Una din ele este reprezentată printr-un fruct exotic, necomestibil, cu o textură puternic personalizată, pe care l-am ales nu doar pentru materialitatea expresivă, ci şi pentru valoarea simbolică. Arbustul din care provine este folosit drept gard viu, iar conţinutul fructului are valenţe medicinale. Cea de-a doua amprentă este cea lăsată de prezenţa umană la munte, respectiv de locuinţele ţărăneşti din munţii Apuseni, pe care le-am introdus în mijlocul fructului. Inversând proporţiile, am reprezentat un macrounivers cuprins într-un microunivers natural şi totodată geometrizat, astfel încât transferul de amprente devine ambiguu. În final, domină doar amprenta plastică, aşa cum se poate vedea în cel de-al doilea desen al proiectului, în care satul dispare, iar fructele revin la dimensiunea lor firească şi formează o amprentă umană, o urmă uşor recognoscibilă.